La 78 de ani, am crezut că am găsit, în sfârșit, pe cineva care îmi acceptă părul de pe față fără să mă judece. Arthur îmi lăuda mustața și îmi cerea, în mod repetat, fotografii în care să apar așa cum sunt, fără retușuri. Ceea ce la început părea un gest plin de afecțiune a devenit, cu timpul, deranjant. Spre sfârșitul cinei, la el acasă, menajera m-a avertizat: „Doamnă, trebuie să plecați… înainte să se întoarcă el”.

Prima dată când Arthur mi-a cerut o fotografie needitată, m-am simțit măgulită. La a patra cerere, am început să devin suspicioasă.
„Încă o poză?” am întrebat eu, pe un ton jucăuș, la telefon.
„Te rog, Holly. Îmi place să te văd exact așa cum ești.”
„Arthur, m-ai văzut deja de trei ori.”
„Nu e nici pe departe suficient.”
La vârsta mea, o asemenea atenție concentrată asupra aspectului meu – și, în mod special, asupra buzei superioare – era ceva cu totul neobișnuit. O mustață destul de vizibilă îmi apăruse încă de când aveam douăzeci de ani. Timp de peste cincizeci de ani, am încercat să o ascund, suportând, în același timp, privirile curioase ale unor străini. Faptul că oamenii observau mai întâi părul de pe fața mea, înainte de orice altceva, m-a durut întotdeauna. Chiar și atunci când încercau să fie politicoși, puteam surprinde momentul în care privirea li se oprea deasupra gurii mele. Ajunsesem să mă pricep de minune la a-mi întoarce privirea prima, sperând că astfel ne vom scuti pe amândoi de o situație stânjenitoare.
Soțul meu, Walter, nu a făcut niciodată o problemă din asta. Mă săruta în fiecare dimineață, indiferent dacă mă bărbierisem sau nu. Odată, am fost pe punctul de a nu merge la o nuntă pentru că părul de pe față părea mai închis la culoare decât de obicei. El mi-a întins haina.
„Holly, mireasa te-a invitat pentru că ține la tine. Nu te-a chemat nimeni ca să fii fotomodel pentru rujuri.”
Am mers la nuntă, deși m-am uitat în oglindă de șase ori înainte de a pleca.
Walter murise cu nouă ani în urmă. Fără el, rutina zilnică devenise dureros de diferită. Îi duceam dorul afecțiunii lui simple, la fel de mult cum îi duceam dorul prezenței sale, și mă îndoiam că voi mai putea vreodată să mă simt atât de relaxată în preajma cuiva. Învățasem să trăiesc în casa goală, dar nu puteam suporta ideea ca un alt bărbat să-mi analizeze trăsăturile și să decidă că nu sunt suficient de atractivă. Apoi, nepoata mea mi-a creat un profil pe un site de întâlniri.
„Bunico, meriți să ai pe cineva alături.”
A încărcat fotografia mea, râzând. Trei zile mai târziu, un văduv în vârstă de optzeci de ani, pe nume Arthur, m-a contactat. Prima lui întrebare a fost dacă rezolv careurile de cuvinte încrucișate cu creionul sau cu pixul.
„Cu pixul”, am răspuns. „Sunt destul de în vârstă încât să trăiesc periculos.”
„Atunci ne-am înțelege bine”, a replicat el.
Conversațiile noastre de seară au devenit, în scurt timp, o rutină. Arthur își amintea de trandafirii mei și mă întreba despre noul post al nepoatei mele. În cele din urmă, cu emoție, am adus în discuție subiectul mustății mele, pregătindu-mă pentru o reacție care m-ar fi putut răni. Răspunsul lui m-a uimit.
„Te rog, să nu o razi niciodată. Cred că ești frumoasă exact așa cum ești.”
Am citit mesajul de trei ori și am început să plâng. Walter m-a acceptat întotdeauna; abia acum îmi dădeam seama de cât timp refuzam să cred în asigurările lui.
Arthur a venit la prima noastră întâlnire aducând fursecurile mele preferate cu lămâie. De fiecare dată când îl surprindeam studiindu-mi chipul, mâna mi se ridica instinctiv spre buza superioară.
„Nu trebuie să faci asta în prezența mea, draga mea Holly.”
Mi-am lăsat mâna în jos. La a doua noastră întâlnire, m-a fotografiat lângă un trandafir. Mai târziu, mi-a cerut un alt selfie, fără machiaj, iar eu m-am conformat. La a treia întâlnire, m-a întrebat unde am locuit în copilărie.
„Nu mereu în același loc”, am spus. „Familia mea s-a mutat des când eram mică.”
Părea neobișnuit de interesat de acest răspuns, deși nu i-am cerut explicații.
Câteva zile mai târziu, m-a invitat la el acasă pentru o cină pregătită de menajera sa, Helen. Înainte de a încheia convorbirea, a revenit asupra aceleiași cereri.
„Ai putea să-mi mai trimiți o fotografie?”
„Arthur, în ritmul ăsta o să ai destule fotografii cât să deschizi un muzeu!”
„Doar chipul tău, draga mea. Fără machiaj.”
„De ce ești atât de interesat?”
„Pentru că îmi place frumusețea ta naturală.”
Am vrut să am încredere în el, așa că i-am trimis fotografia. În acea seară, însă, mi-am dat seama că nu m-a întrebat niciodată dacă poate să-mi vadă grădina sau casa. Interesul lui pentru fotografii se limita exclusiv la chipul meu. Mi-am amintit cu câtă grijă mă așezase în cadru lângă tufa de trandafiri și cum, ulterior, fiecare solicitare a sa a vizat o imagine fără machiaj. Mi-am spus că analizez prea mult atenția unui om bun, deși îndoiala a persistat.
În casa lui se aflau biblioteci vechi și fotografii cu o femeie pe care am presupus a fi soția sa decedată. Arthur m-a întâmpinat cu trandafiri roz.
— Pentru doamna care cultivă trandafiri și mai frumoși.
— Cu lingușeli obții orice.
A zâmbit și mi-a studiat chipul suficient de mult încât să-mi reaprindă acea stare de stânjeneală.
— Intră, Holly.
Înăuntru, mi-a prezentat femeia care se apropia ținând două pahare de cristal.
— Ea este Helen, a spus Arthur.
Helen m-a privit o singură dată și a scăpat ambele pahare. S-au spart pe podea, în timp ce ea a rămas nemișcată, privind fix.
— Vai de mine! am exclamat eu.
— Ești bine? am întrebat.
— Holly? a îngăimat ea.
— Da?
Arthur s-a interpus imediat între noi.
— Helen, te rog să te ocupi de pahare.
— Arthur…
— Acum, te rog.
Severitatea lui neașteptată m-a făcut să mă simt neliniștită. În timp ce Helen se apleca să strângă cioburile, m-am aplecat și eu să ajut.
— Nu, doamnă, a spus ea iute. Vă rog, nu.
Arthur a rămas……m-a condus spre cină.
„A avut o săptămână grea.”
Întorcând privirea, am observat că Helen încă se uita la noi. Aveam impresia că recunoscuse pe cineva pe care nu ar fi trebuit să întâlnească. Am încercat să accept explicația lui Arthur, dar ochelarii sparți, faptul că Helen mi-a rostit numele cu o tresărire și tonul sever al lui Arthur erau greu de ignorat. Nimic din toate acestea nu amintea de căldura relaxată a întâlnirilor noastre anterioare.
În timp ce mâncam pui cu cartofi, Arthur a început să mă întrebe despre copilăria mea, despre părinți și dacă am o soră.
„Nu”, am răspuns. „De ce?”
„Doar din curiozitate.”
„Pui cam multe întrebări despre familie în seara asta.”
„Încerc să te cunosc mai bine, dragă.”
Am încercat să trec cu vederea starea de disconfort, până când el a pus o întrebare surprinzător de precisă.
„Mama ta a locuit în Chicago, în 1965?”
„De unde știi asta?”
El a întins mâna după paharul cu vin.
„O presupunere norocoasă.”
„Arthur, e o presupunere foarte specifică.”
„Ai menționat că te-ai mutat des.”
„N-am pomenit niciodată de Chicago.”
Expresia i s-a schimbat. Pentru prima dată, mi-a trecut prin minte că poate nu ne-am întâlnit din întâmplare.
Înainte să apuc să-l iau la întrebări, i-a sunat telefonul.
„Scuză-mă. Trebuie să răspund.”
M-a lăsat singură, cu masa neterminată. Pe hol s-a auzit o ușă închizându-se, urmată de pași grăbiți. A apărut Helen, cu mâinile goale și vizibil alarmată.
„Doamnă, trebuie să plecați”, a șoptit ea.
„Poftim?”
„Vă rog. Înainte să se întoarcă.”
„Ce se întâmplă?”
„E ceva ce trebuie să știți.”
M-a apucat de mână și m-a condus pe hol.
„Arthur te caută de ani de zile”, a spus ea.
„De ce?”
Am fost întrerupte de vocea lui.
„Helen. Ce faci?”
Ea nu mi-a dat drumul.
„Îi spun”, a replicat ea.
„Nu așa.”
„Atunci cum? Ați avut deja trei întâlniri și o cină întreagă.” „Ar fi bine ca cineva să explice ce se întâmplă.”
S-a apropiat cu prudență.
„Holly, te rog, nu te speria.”
„Asta nu e tocmai o remarcă liniștitoare.”
Helen m-a condus spre biroul lui.
„E ceva în biroul lui pe care trebuie să vezi.”
„Holly…” Arthur a intrat în panică.
„Nu”, am spus eu. „Arată-mi.”
În birou mirosea a soluție pentru mobilă și a hârtie veche. Pe birou stătea o cutie de carton, iar Arthur o privea cu o teamă evidentă. Helen a deschis-o, scoțând la iveală plicuri vechi, decupaje și fotografii. A scos o fotografie dintr-un înveliș protector.
Imaginea înfățișa o adolescentă sub lumina puternică a unui salon; părul îi era prins la spate, iar mâinile îi stăteau așezate în poală. M-am recunoscut: aveam șaptesprezece ani și eram în Chicago. Mama mă dusese la o consultație de înfrumusețare într-un magazin universal. Cineva a promis că mă va face să arăt „mai feminină”. Îmi aminteam pudra, angajatul de lângă aparat și adulții care discutau despre părul de pe buza mea superioară, de parcă eu n-aș fi fost de față.
„Atâta păr va fi greu de ascuns.”
„Va avea nevoie de tratamente regulate.”
„Fetele sunt extrem de sensibile la vârsta asta.”
Pe tot parcursul consultației am privit fix la mâinile mele, iar după aceea am plâns în toaletă. Zeci de ani am încercat să îngrop acea amintire. Dar, ținând fotografia în mână, mi-am amintit lumina crudă, prezența mamei și sentimentul de neputință pe care l-am trăit în timp ce niște străini discutau despre cum să-mi schimbe chipul. Îmi venea greu să cred că dovada m-a urmărit până la bătrânețe.
„De unde ai asta?”
Arthur s-a așezat în fața mea.
„Am lucrat pentru compania care realiza acele fotografii pentru consultații.”
„Tu?”
„Aveam 19 ani”, a spus el. „A fost unul dintre primele mele locuri de muncă.”
Mi-am amintit de tânărul asistent de lângă aparat, care a evitat să mă privească direct în ochi.
„Tu erai acolo.”
„Da.”
„Îmi amintesc că te-am întrebat dacă arăt groaznic.”
„Iar eu nu ți-am răspuns.”
„Nu.”
Tăcerea lui m-a urmărit tot timpul. Între timp, consultantul a râs.
— Ei bine, tocmai de aceea suntem aici.
Îmi dorisem cu disperare ca cineva să obiecteze. Dar n-a făcut-o nimeni.
— De ce mai aveți fotografia asta? am întrebat.
Arthur s-a foit pe scaun înainte de a explica:
— Ani mai târziu, un fost coleg m-a contactat în timp ce făcea curat într-o veche încăpere de depozitare. Găsise o cutie cu fotografii și fișe de consultație care ar fi trebuit distruse de mult. Numele tău era scris pe spatele fotografiei. Când am citit, mi-am amintit de acea programare și am cerut să o păstrez.
Am întors fotografia și mi-am văzut numele scris cu o cerneală albastră, ștearsă de vreme. Păstrase dovada unei după-amiezi pe care, o viață întreagă, încercasem să o șterg din memorie.
— Ar fi trebuit să-ți spun că o am, Holly. Și ar fi trebuit să te întreb dacă o vrei înapoi.
A arătat spre o fișă de consultație pe care apăreau numele mamei mele și vechea noastră adresă din Chicago.
— Mi-am amintit de programare, a adăugat el. Mi-am amintit de tine.
— V-ați amintit de mine timp de șaizeci și unu de ani?
— Nu în fiecare zi. Dar n-am uitat niciodată ce s-a întâmplat.
— Atunci cum m-ați găsit?
— Numele tău complet și cel al mamei tale erau trecute pe fișa de consultație. Te-am căutat din când în când, dar n-am găsit niciodată pe cineva despre care să fiu sigur că ești tu.
S-a uitat spre fotografie și a continuat:
— După ce mi-a murit soția, am încercat din nou. Ți-am găsit numele într-un vechi buletin informativ al unei comunități, disponibil online. Se pomenea despre nepoata ta……și trandafirii pe care îi cultivai. Apoi, luni mai târziu, am văzut un profil pe un site de întâlniri cu același nume și aceleași detalii. M-am gândit că ai putea fi tu. De aceea tot întrebam despre copilăria ta.”
Degetele mi s-au strâns în jurul fotografiei.
„Deci nu ne-am potrivit din întâmplare.”
„Nu.”
„De ce?”
„Soția mea avea probleme cu felul în care arăta”, a explicat el. „Îmi povestea cât de crude erau reclamele la produse de înfrumusețare pe vremea când era tânără.”
A îndreptat o margine îndoită a fișei de consultație.
„După ce a murit, am început să mă gândesc la munca pe care o făcusem. La lucrurile pe care le spusesem. La cele pe care nu le spusesem.”
„Și ai decis să mă cauți?”
„Am vrut să-mi cer scuze. La început, m-am gândit să-ți spun imediat”, a spus el. „Dar mi-a plăcut să vorbesc cu tine. M-am temut că nu vei mai dori niciodată să vorbești cu mine.”
„Așa că ai ieșit la întâlniri cu mine, în schimb?”
S-a îmbujorat.
„N-am vrut să te rănesc.”
„Arthur, mi-ai cerut fotografii cu chipul meu.”
„Am crezut că începi să te simți mai bine în pielea ta.”
„Era o decizie pe care trebuia s-o iei tu?”
Și-a coborât privirea. Helen a rămas lângă ușă.
„L-am văzut scoțând cutia aceea astăzi după-amiază”, a dezvăluit ea. „Exersa ce să-ți spună. L-am avertizat că a te surprinde cu fotografiile acelea ar fi un gest crud.”
„Aveam de gând să explic.”
„Ai avut deja trei întâlniri în care ai fi putut să explici”, a replicat Helen.
M-am întors din nou spre el.
„Ai cerut fotografiile acelea ca să te asiguri că eu sunt fata din această poză?”
„La început, am vrut să fiu sigur.”
„Și după aceea?”
„Îmi plăcea să te văd fericită. M-am gândit că poate aș putea ajuta la repararea a ceea ce s-a întâmplat.”
Am comparat fata de șaptesprezece ani, speriată, din fotografie, cu femeia de șaptezeci și opt de ani pe care el o încurajase să nu se schimbe. Complimentele lui purtau acum cu sine o istorie pe care o ținuse ascunsă.
„Ai fi putut să-mi spui adevărul.” „Știu.”
„M-ai lăsat să cred că îți place cum arăt, fără nicio poveste în spate.”
„Chiar cred că ești frumoasă, Holly.”
M-am ridicat.
„Atunci ar fi trebuit să ai suficientă încredere în mine încât să-mi spui de ce mi-ai recunoscut chipul.”
S-a ridicat și el.
„Te rog. Am vrut doar o șansă să repar lucrurile.”
„Ai avut o șansă. Puteai să fii sincer la prima noastră întâlnire.”
Când a întins mâna spre fotografie, am tras-o la mine.
„Nu.”
S-a oprit. Helen s-a apropiat în liniște.
„Doriți să vă chem o mașină, doamnă?”
„Da, te rog.”
Arthur a rămas lângă birou, cu o mână sprijinită pe cutie.
„Holly, îmi pare rău.”
N-am putut să răspund. Nu eram sigură dacă regreta tăcerea din tinerețe sau înșelătoria recentă. Ambele contau, dar numai a doua se întâmplase după ce mă cunoscuse. Din cauza acestei diferențe, scuzele lui erau mai greu de înțeles, nu mai ușor. Am lăsat fotografia pe birou și am plecat împreună cu Helen.
Patru zile mai târziu, Arthur a trimis o scrisoare în care își cerea scuze pentru incidentul de la salon, pentru insistența de a vedea fotografii și pentru faptul că a ținut totul ascuns. Nu a cerut iertare. În plic se aflau vechea mea fotografie și fișa de consultație pe care apărea numele mamei mele.
Analizând imaginea, am observat ceva ce îmi scăpase: fata de sub lampă nu era deloc neatractivă. Era speriată, iar nimeni nu îi oferise alinare. Nepoata mea m-a găsit plângând.
„Bunico?”
I-am arătat fotografia.
„Asta sunt eu, la șaptesprezece ani.”
A privit-o cu atenție. „Aveai niște ochi frumoși.”
„Așa spunea mereu Walter.”
M-a atins pe umăr. De data aceasta, nu am ascuns fotografia întorcând-o cu fața în jos.
O săptămână mai târziu, l-am sunat pe Arthur.
„Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu mine după acea programare?”
„Abia după mulți ani”, a recunoscut el.
„Am petrecut decenii întregi încercând să repar ceva ce nu era, de fapt, greșit.” „Îmi pare rău, Holly.”
„Te cred. Dar nu știu dacă mai pot avea încredere în tine.”
„Înțeleg.”
Am căzut de acord să nu ducem relația mai departe, cel puțin pentru moment. În acea seară, am așezat fotografia mea din adolescență — făcută la un salon — lângă o fotografie recentă, realizată de nepoata mea. În cea mai nouă, râdeam, iar mustața îmi era clar vizibilă. Șaizeci și unu de ani despărțeau cele două chipuri.
În loc să pun mâna pe produse cosmetice, am aliniat cele două rame pe raft și m-am dus în bucătărie să pregătesc ceaiul.


